duminică, decembrie 5

Despre oraşe (Part 2)

   Mi-a cerut de curând un prieten să-i descriu Clujul, cum n-a fost niciodată prin părțile astea şi de asemenea, să-i recomand niște locuri pe care să le viziteze în prima lui aventură în “capitala” Ardealului. Mi-a fost greu să-i dau o definiție exactă așa că i-am spus pur şi simplu ceea ce m-a impresionat pe mine cel mai mult. 
    În primul rând, n-am putut să nu menționez multitudinea de naționalități... aici găseşti de toate: francezi, arabi, italieni, spanioli, turci, chiar şi americani, mai ales dacă te învârți pe lângă Facultatea de Medicină care de altfel e locul meu preferat şi pe lângă care trec în fiecare zi în drum spre casă. E absolut fantastic să auzi atâtea limbi în jurul tău şi să vezi oameni atât de diferiți, ca şi cum aici s-ar fi amestecat toate rasele, făcând astfel din acest oraș un loc special unde s-au adunat cu toții. Şi din simpla observare îți poți da seama câte ceva despre ei. De exemplu, turcii sunt cei mai gălăgioși oameni şi îi poți repera încă de la zeci de metri distanţă fără să-i vezi sau să le percepi limba indescifrabilă... ei vorbesc ca şi cum mereu s-ar certa, urlă şi ţipă fără să ţină cont de oamenii din jur. Pe de altă parte, francezii, cu limba lor melodioasă sunt oarecum mai retrași... pe stradă, îi auzi mereu conversând parcă în şoaptă ca nu cumva să-i audă cineva şi niciodată nu vezi mai mulţi de doi, spre deosebire de turci care întotdeauna umblă în grupuri de câte cel puţin 5 persoane. Studenți americani, e adevărat, nu sunt prea mulţi dar dacă-i auzi totuși pe stradă şi te uiți la ei cu atenție, îți dai seama imediat după expresia de rătăcire de pe faţă lor că sunt turiști interesați de locurile specifice Clujului.
    Şi astfel trecem la a doua parte a cerinței prietenului meu: obiective turistice. Ei bine, primul loc pe care l-am vizitat la venirea mea aici a fost, desigur, Cetățuia. E cu siguranţă cel mai potrivit loc de unde poți vedea orașul în toată splendoarea lui... şi dacă mergi seara cu atât mai bine. Am rămas plăcut surprinsă de varietatea de stiluri ale clădirilor, unele mai noi, altele cu mai multă istorie dar totuși bine conservate. Un alt loc, mai special ar fi Parcul Mare, lângă lac... locul de întâlnire al veșnicilor îndrăgostiți, ideal pentru un first date, desigur cu condiția să fie pe timp de vară deşi iarna parcul arată absolut fascinant! Pe lângă aceste două locuri care mie îmi plac foarte mult, mai sunt nenumăratele pub-uri şi cafenele în care vei găsi mereu studenți de toate felurile. Încă nu cunosc foarte multe locuri dar hey, presupun că în trei ani voi putea enumera mai mult de două-trei locuri interesante.
 
    Oricum, încă de pe acum pot spune că eu m-am îndrăgostit iremediabil de acest oraș...
 

sâmbătă, decembrie 4

Despre oraşe (Part 1)

Sunt de părere că fiecare oraş are ceva special, un “suflet” care îl individualizează şi trasează un cerc în jurul lui. Un oraş poate de asemenea să te schimbe radical sau mai mult, să scoată la suprafaţa adevărata ta personalitate, “Eul” tău, ca să fim mai poetici. De câteva luni, am intrat în contact cu Clujul. Înainte să vin, îl vizitasem doar de vreo 4-5 ori şi aveam un fel de reţinere. Era diferit, urma să devină noua mea casă... casa departe de casă, de fapt a doua mea casă departe de casă iar pentru mine asta însemna o noua viaţă, noi prieteni, noi locuri şi normal, mult entuziasm! Deşi n-a trecut prea mult timp, m-am acomodat destul de repede, sunt obişnuită cu schimbările şi nu mă deranjează chiar deloc, de fapt... îmi place! Ei bine, partea proastă e că deja oraşul şi-a pus amprenta pe mine, într-un stil cât se poate de neobişnuit. Rezultatul e următorul: e ora 3 a.m şi eu nu reuşesc să adorm, e ca şi cum m-aş fi mutat într-o altă ţară, cu un alt fus orar şi asta mi se întâmplă aproape în fiecare seară. Nu e un oraş agitat, ca să găsesc o explicaţie logică... pur şi simplu nu mă lasă să dorm, nu ştiu dacă mi se întâmplă doar mie sau e ceva specific (ceea ce mă îndoiesc) dar începe să mă enerveze.

marți, noiembrie 30

Sueños de libertad

A veces lo que sueño creo que es verdad, y lo que me pasa me parece que lo he soñado antes... Además, lo que ha pasado no está escrito en ninguna parte y al fin se olvida. En cambio, lo que está escrito es como si hubiera pasado siempre.

(Elena Fortún)

marți, noiembrie 16

Táctica y estrategia

Mi táctica es
                     mirarte
aprender como sos
quererte como sos


mi táctica es
                     hablarte
y escucharte
construir con palabras
un puente indestructible


mi táctica es
quedarme en tu recuerdo
no sé cómo      ni sé
con qué pretexto
pero quedarme en vos



mi estrategia es
en cambio
más profunda y más
                                 simple


mi estrategia es
que un día cualquiera
no sé cómo      ni sé
con qué pretexto
por fin     me necesites.



(Mario Benedetti)

When you are smiling

When you are smiling
ocurre que tu sonrisa es la sobreviviente
la estela que en ti dejó el  futuro
la memoria del horror y la esperanza
la huella de tus pasos en el mar
el sabor de la piel y su tristeza


when you are smiling

the whole world
que también vela por su amargura
smiles with you. 


(Mario Benedetti)

joi, noiembrie 11

Acceptance

Why can’t I let go of you?
It seems as if your mere absence
drew you even closer to me,
as if every single cell of my body
yearns  for your attention.
I admit it, I can’t…
I’m incapable of forgetting you,
of simply erasing all that was.
I know you can’t either,
I have seen it.
You don’t need to speak…
words would be too much,
everything had already been told
and even if you want to say something…
please don’t.
Not now… not ever!
I need you to leave…
To go as far away as possible
where I can’t find you.
For I realize
I can’t carry on knowing that
you’re so close and I can’t have you…

marți, noiembrie 9

Smile confuses people

   It's autumn... Some would say it's just a dull season between summer and winter, both being much more interesting, but as far as I'm concerned, autumn is the perfect season for romance. Orange-yellowish leaves falling down in the park, couples holding hands, kids running around, and me... sitting on a bench all by myself thinking about the most puzzling thing that happened today. I can't erase it from my mind no matter how hard I try, it's like you're haunting me over and over again and what seems odd, is that in some peculiar, eerie way... I'm enjoying every moment. I don't want this, I never wanted it but it's like I can't help it... it  feels so good to know you're this close to me.
   Today, I saw you again... you were just a few meters away, in that place where you regularly drink your coffee, impatiently moving around in your chair, as you always do when nothing interesting succeeds to capture your attention. I was just passing by, knowing you were there even before I had seen you... I didn't want to watch, the simple idea of you looking at me after that conversation seemed, in some way frightening, almost terrifying! In the past days I couldn't stop thinking about you, about us... about all those hours spent together in the same room, at times, in complete silence, just staring  at each other as if nothing else mattered. It used to be just us... all alone, and THAT was enough! All those memories came back  in the moment I raised my head... I found myself stunned, hardly able to move watching you straight in the eyes as you sketched a smile... that smile, the smile which I profoundly adored and also missed, so much. I didn't know what to do... return the smile or just pretend not to see you, pretend that you don't exist? You looked elated and in a way, surprised... it's so hard to guess your thoughts for you've always been so enigmatic. I can't simply explain all the things I've seen in that smile... it was so full of meaning, so many emotions, so many feelings in one simple smile... Is that really possible? Was I imagining it? Could that smile encrypt our entire history together? I don't have an answer to any of these questions but maybe you'll give it to me one day... One day, I'll have the courage to ask and you will have to answer.
   So I returned the smile... and walked away!